Cine urmareste sportul ala, in care 22 alearga dupa o minge, stie ca martea si miercurea avem de-a face cu un fenomen Sci-Fi.. Champions League. Ma gandeam sa-l caracterizez in fraza precedenta ca fiind de talie europeana, dar cred ca eroarea ar fi fost prea mare. Meciurile transmise din Canada pana in Japonia, cu imagini care ajung chiar si in iglurile Polului Nord, fac din Liga Campionilor o competitie mondiala. In toate audientele, se ia la tranta, fara vreo urma de rusine, chiar si cu World Cup, iar poporul privitorilor e in zilele noastre, mai numeros ca oricand.
Si vine seara meciului... iar tu te trezesti in fata televizorului, cuminte si dependent, asteptand ca luminile de poveste ale stadioanelor impecabile, sa-ti inunde retina. Ca-l admiri pe Cristiano Ronaldo cu cei 10 mii de cercei sau pe Inzaghi, tavalit in chinuri, dupa un contact cu fanionul de la coltul terenului.. ori ca tii cu o echipa anonima din Belarus, care face egal pe zapada, cu o coplesitoare Barcelona.. totul face parte dintr-o experienta de nepretuit.. vorba reclamei.
Totusi nu poti trece cu vederea, ca de acolo din fotoliu, tare-ai mai vrea ca acest spectacol sa capete si un sens. Ideal e nu doar sa fii mandru c-ai fost contemporan cu driblingurile lui Messi, ci sa ai si ocazia sa arunci bolul cu seminte, atunci cand ai tai, vecinii de plai carpato-danubiano-pontic, baga balonul in atze.. Sentimentele unui suporter inflacarat sunt unice in asftel de clipe si e bine sa fie traite macar o data la 2 sezoane.
Dar ce te faci, daca porti un tricou visiniu, cu trei litere pe piept, sustii o echipa de ardeleni naturalizati, iar antrenorul tau se crede inventatorul celebrului stil "catenaccio" ?... Stiu, aici multi dintre cititorii blogului, indiferenti la fiorul impregnat de sportul rege, vor avea o tentatie sporita de a inchide pagina.. Si totusi, trebuie sa ma credeti pe cuvant, ca subiectul de azi, nu are nici o legatura cu pasiunea microbistului autentic. Mai curand are legatura cu o patima mai veche a subsemnatului.. reactia lumii atunci cand i se aduce aminte despre noi..sau mai mult, atunci cand suntem primiti printre ei.
Aseara, la nervi, un antrenor roman (Sorin Cartu dupa numele sau faimos), a spart geamul unei banci de rezerve, in timpul meciului dintre CFR Cluj si FC Basel. Daca ar fi facut-o cu capul, probabil ca elvetienii apretati din tribune, macar s-ar fi amuzat, dar domnul cu pricina a ridicat golaneste piciorul la nivelul pieptului si nu s-a lasat pana cand bucata de pexiglas, nu s-a facut tandari. Imaginile au fost suprinse numaidecat de operator, iar ambientul sonor s-a rezumat la un singur cuvant: stupoare. Doar ultrasii galeriei locale, neimpresionati de omuletul din Neanderthal, au continuat sa cante cu sarg...
Insa, peste toate, cel mai impresionant frame, a fost cel in care Sorinaccio a fost surprins, in timp ce era certat de arbitrul de rezerva. In ochii exemplarului cu pricina, se citeau clar 2 trairi: constientizarea prostiei facute, combinata in cel mai sinistru mod, cu imposibilitatea de a se abtine de la astfel de gesturi. Mai vezi astfel de reactii la betivii care bat tot ce prind prin casa si-apoi isi cer iertare a doua zi.
Toata povestea nu poate avea de cat un singur deznodamant: prima pagina a gazetelor europene, umpluta cu un alt reprezentant al nostru, care a manjit tabloul romanesc, expus strainilor si pictat cu atata greutate de alte mii de conationali.
Si pentru a nu fi acuzat ca-mi contrazic propriile convingeri (vezi postarea a doua din blog), e necesar sa-l amintesc si pe Mircea Lucescu, antrenor roman remarcabil, ce si-a calificat echipa aseara, in premiera, in optimile UEFA Champions League.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu