Meșteru'

Putem să realizăm o scurtă interogare a interiorului nostru și să dăm un răspuns prompt la întrebarea : ce nume poartă locația în care ne găsim întotdeauna liniștea și relaxarea? Am certitudinea că un singur cuvânt își va face loc în mintea fiecăruia, iar acesta este "acasă". Este evident că în acest concept încap toate caracteristicile de bun simț ale unei vieți civilizate. Elemente casnice și electrocasnice, ca apa, lumina, căldura, ce pentru alți cetățeni ai Europei, se rezumă doar la niște butoane pe un perete, pentru noi reprezintă provocări cotidiene.

Te uiți la un film și deodată ființa ta se panichează la gândul că a fost lovită de o formă rară și agresivă de glaucom. În următoarea secundă scuipi în sân și realizezi că de fapt nu suferi de vreo maladie cruntă, ci că "băieții de la electricitate" au luat curentul și ți-au stricat frigiderul. Te culci seara liniștit și vesel că afară ninge frumos și te trezești căutându-ți urechile înghețate și probabil făcute cioburi, prin pernă. Înjuri bine și tare ca să știe și vecinul că ești supărat și descoperi că de fapt, centrala termică a trecut la cele veșnice. După astfel de episoade ale unor filme horror triste, pornești hotărât ofensiva, pentru a remedia defecțiunile gospodăriei. În principiu, pentru că trăiești de-o viața pe această parcelă neevoluată de lume, ești mereu pregătit cu o listă bogată de nume, care pentru o "renumerație" adecvată, sunt gata oricând să sară în ajutorul omului oropsit.

Eee.. aici își face apariția cea mai importantă persoană din casting. El nu este un om obișnuit, ca noi toți. El reprezintă esența rezolvării tuturor problemelor care atentează la confortul căminului. Bineînțeles că prima mutare este telefonatul, de obicei cât mai dimineață, pentru că de obicei ești disperat. Dar el nu se lasă ușor. Trebuie să suni de vreo 4, 5 ori pentru a auzi izbăvitorul "Alo!", de cele mai multe ori sictirit și dogit în urma unei nopți precedente de beție. Stabilești apoi coordonatele unei întâlniri de taină, eventual în timpul programului tău de serviciu, pentru că el are treburi mai importante în rest.. Nicio problemă, ești dispus la orice fel de compromis, numai să te vezi cu casa reparată. Și vine și momentul întrevederii, pe care-l petreci cu nerăbdare știind ca de-acum chinul tău se va sfârși. Entuziasmul nu durează prea mult, poate vreo jumătate de oră, la sfârșitul căreia realizezi stresat, ca el, salvatorul, nu dă semne de respectare a orei promise. Îți propui nervos, să mai stai 5 minute și să te întorci la treaba multă care așteaptă la job, cu dorința pregnantă de a apela la altcineva. Trec ultimele secunde și fix când te pregătești să închizi ușa la apartament, o siluetă grăsună se ivește pe casa scării, urcând agale, fără vreo urmă de remușcare. În acest moment, contrar tuturor așteptărilor și probabil din cauza mirosului paralizant de transpirație al musafirului, observi că ești total neputincios în demersul de a-i cere socoteală. Îl conduci la locul stricăciunii și-l rogi din suflet să remedieze problema cât mai repede, ca să reduci întârzierea de la serviciu. Însă el, este calm, stăpân pe situație și cere.. nu să-i faci loc lângă aparatul avariat, ci stupefiant, să-i dai cartea tehnică pentru a studia, pe îndelete, măgăoaia.

În tot acest timp poveștile despre soție, copii și alte rude de grade din ce în ce mai îndepărtate, sunt relatate cu mult patos.. Te trezești la un moment dat, că dispozitivul cu pricina (spre ex. o centrală termică defectă), nu mai prezintă nici o importanță.. noroc de frigul care e în casă și care îl impulsionează să revină, sub privirile tale delirante, la lectura manualului de utilizare. Într-un târziu ne pornim la treabă, dar toată procedura de remediere se desfășoară fulgerător de repede. Ai senzația, ori că individul din fața ta e un cyborg, cu creier electronic, ori că problema nu a fost chiar așa de gravă. Surpriză imensă: nici una, nici alta... Dar despre asta (și anume neremedierea, nici pe departe, a stricăciunii), vei afla un pic mai târziu, după ce stăpânul șurubelnițelor va fi fost plecat. Tot ulterior vei constata că ai scos din buzunarul oropsit, o sumă cu care ai fi putut să-ți repari întreaga casa.

Însă cel mai halucinantă clipă este aceea în care, la ieșirea pe ușă, maestrul, deși te asigură că totul merge strună, îți recomandă totuși să mai citești și tu în celebra cărticică de instrucțiuni, despre tainele mașinăriei (pentru orice eventualitate). Și nu se scurge prea mult nisip în clepsidră și îți dai seama crispat că, din peisaj lipsesc, inevitabil, trei amănunte: căldura dorită, banii munciți și neuronii pierduți pentru totdeauna.

La final trebuie să vă mărturisesc solemn, că mi-am pierdut speranța în ce privește existența specialistului uzual, care să nu facă altceva decât să se priceapă la ce pretinde ca se pricepe.. În consecință, am dat în mod oficial startul unei lecturi intense și aprofundate a tuturor cărticelelor tehnice găsite primprejur. :)

Mănânc și plâng, mănânc!...

În acest moment de maximă toflogeală sezonieră, stau ascuns în spatele unui laptop, la umbra unui calorifer nehotărât în demersul lui de a-mi oferi gigacaloria dorită. La prima vedere, propoziția de început și titlul articolului par două șine paralele de cale ferată.. dar legătura o voi divulga imediat.

Fusei în week-end în dulșili târg al Ieșâlor, ca să mai scap de monotonia minusculului meu așezământ. Frigul aduce cu el dorința de ingurgitare, de aici și conexiunea cu începutul ambiguu al postării de azi.. Și unde poți lua un prânz mai rafinat și liniștit, decât la Food Court, în idolatrizatul Mall. În acest ambient de vis, încarcat de arome orientale înțepătoare, ai parte de companie aleasă, de obicei rasă în cap sau dichisită cu celebri colanți din piele neagră, sub care temperatura se ridică ambițios până la cea de la nivelul craterului unui vulcan în erupție (cutanată probabil..).

Revenind la ideea abordată, pot afirma, aici și acum, cu încredere deplină, că o revoltă adâncă îmi provoacă o nouă specie care guvernează aceste zone de socializare shoppingiană. De fapt, daca stau strâmb și judec drept, nu persoanele ca atare ma intrigă, ci atitudinea acestora și mai ales a celor din jurul lor. Este vorba despre cetele de tineri și foarte tineri, ale căror guri înfulecă, pline de nesaț, saci de cartofi prajiți, hamburgeri și aripioare, logic picante. Tot meniul este înăclăit cu simț de răspundere în maioneze și sosuri sufocate sub grasimi frumos ambalate. Spectacolul gastronimic se desfășoară fix sub ochii cinici și zâmbitori ai părinților grijulii, ce îndeasă cu abnegație, între mandibulele odraslelor, toate aceste bombe calorice. Ba mai mult decât atât, la finalul ospățului, agitația devine maximă, pentru că bebe, trebuie să aibă și acasă ceva de băgat în gură, așa că tăticul cu ceas fals de aur și trening se duce repede și mai comanda o pungă la pachet. Bineînțeles că toată lumea din familie are câteva zeci de kilograme peste limita permisă de lege, dar așa stă bine unor oameni înstăriți și realizați. Poate doar la capul familiei există o oarecare discordanță între restul corpului nedezvoltat și burta umflată în grabă, după revoluție, ca semn al bunăstării capitaliste.

Și-așa se naște o nouă lume, modernă, adaptată la realitățile vieții de consum, despre care ni se raportează sec și trist : peste 40% din bugetul românului merge pe mâncare, doar 0.8% pe cultură (probabil vreo carte.. folosită ca substitut pentru piciorul stricat al canapelei din sufragerie).

La final trebuie să recunosc, ca un dependent într-un centru de recuperare (trecând peste faza salutului totuși), că era cât pe-aci să mă număr și eu, duminică, printre McVictime, dar am rezistat cu stoicism.. motiv pentru care am putut să scriu fără remușcări, articolul de azi.. :)

Aaa.. și mulțumiri lui Labiș pentru titlul.. genial!

Flacara

Se intampla in ultimii doi ani, dinaintea nasterii mele. Pe o pelicula zgariata se imprimau cadre, la umbra unui frig cinic.. asa se vede in imagini. Decorul, conceput natural si simplist, se omogeniza in doua cuvinte: stadioane pline. Timpurile erau potrivnice in esenta lor, iar regimul apasa fruntile oamenilor cu forta unui instrument de tortura medieval. Poporul se aseza cuminte in randuri si astepta sa inceapa reprezentatia. Nimeni nu-si putea imagina ca in tot acest climat sumbru si inghetat, pot exista fraternizari, insufletiri.. cu atat mai putin de sorginte culturala. Poezii se tot citisera in epoca, pe ascuns, in grupuri restranse.. dar concluzia fiziologica era una singura .. nu prea tineau de foame.

Insa atunci si acolo, tribunele inghetate ale arenelor triste, primeau benevol un amalgam de suflete amortite, in care un singur sentiment isi facea loc: speranta. Mainile aveau doua intrebuintari: ori adaposteau lumanari solidare cu interpretarile de pe scena, ori fluturau frenetic, un semn contestat frecvent si catalogat ca fiind nazist.. reprezentand litera L. Nu era nimic codificat sau ezoteric in gesturile lor.. era dorinta primordiala de libertate, lupta si lumina... asa cum de altfel se interpreta, in mod real, misterioasul si controversatul simbol.
Fragmentul, pe care tocmai l-ati citit, prezinta elemente extrase din lumea unui cenaclu, intens dezbatut, sub orice pretext, cu orice ocazie.

Ma includ, trebuie sa admit, intr-o generatie ce nu a cunoscut in mod direct acest fenomen.. Insa un soi de revolta aspra, m-a cuprins imediat dupa moartea lui Paunescu. Concretizarea gandurilor intr-un text a venit insa abia acum, dupa vizionarea filmului, despre care faceam vorbire in primele randuri. Mai presus de toate, nefiresc si enervant pare tonul in care este "omagiat" un om al cartii. Nici nu mai conteaza ca a dat sau nu nastere unei miscari culturale ("hippie" as indrazni eu), ce era catalogata ca fiind cea mai de seama din estul Europei in acel context straniu. Virulenta criticilor unor pigmei inecati in propria existenta stearsa si frustrati ireversibil pe inspiratia defunctului, da nastere insa, dorintei de exprimare, de dezvelire a unei realitati furate. Nu sunt adeptul unei laudatio patetice, plina de obedienta siropoasa. Trebuie totusi sa realizam ca prostirea natiei, ticluita tocmai de niste neghiobi ce tin mai mult degetul in nas decat pe stilou, este la fel de nociva, precum a fost cenzura comunista.

Caracterizat cu emfaza ca menestrelul de la curtea Odiosilor, Paunescu este calcat in picioare la putine clipe dupa moartea sa, fara sa se tina cont de logica batranei expresii romanesti: "Fa-te frate cu dracul, ca sa treci puntea". Nu sunt acceptate nici cele mai de necontestat dovezi, ce probeaza ca o persoana a incercat sa fisureze blocul de granit totalitar, mascand melodiile lui Bob Dylan, in cantecele pentru Seicaru, spre exemplu.. Sa aprinzi lumina in camera intunecoasa si umeda, numita sufletul romanului din epoca de aur, este azi un gest condamnabil fara drept de apel. Si ca o manifestare de izbanda totala, capitalistii savanti si moderni, dar cu radacini adanc infipte in aparatul de partid tovarasesc, se urca pe reduta culturala si proclama capitularea proscrisului.

In tot acest timp, pe malul celalalt al prapastiei trairilor, mii de oameni mai au inca nostalgia ca odata, au fost partasi la evadarea din inchisoarea ideologica, pe acordurile folk ale unei poezii interzise..

La final.. cateva versuri ale poetului Adrian Paunescu, adecvate subiectului abordat :

"Ne-am despartit în triburi si în secte,
în cluburi, în partide si în gasti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doresti succes? Învata sa urasti."

din poezia "Rugaciune pentru 1 Decembrie".

Vorbe grele

Iata ca am reiesit la lumina, dupa o perioada de absenta virtuala. Cauzele lipsei din peisaj sunt total neimportante pentru zona in care ma exprim acum, asa ca trec direct la tema de azi.

Ii vom spune simplu: aversiunea fata de manifestarile de bun-simt. Nu vreau in nicio masura sa ma erijez in creatorul unui blog de bune moravuri, nici sa tin predici aplicate, cu subiectul : manierele in societate. Totusi, de o vreme incoace, intru in contact, poate mai mult decat mi-as dori, cu oameni si atitudini. Aria e vasta, iar gradina Domnului neincapatoare.. In astfel de conditii, este inevitabil ca la un anumit moment "t", sa nu te-apuce hambatzul si sa incepi a emite judecati de opinie despre cei din fata ta, oricat de "politically correct" te-ai forta sa fii.

Acest fenomen s-a produs si cu mine. Activitatea pe care o desfasor presupune o relatie sablonata cu oameni din varii medii, dar am constatat repede si lesne cum inversunarea unor tovarasi de comunitate, impotriva adresarilor de tipul "Buna ziua!" sau "Multumesc!", este colosala. Pornirea launtrica, manifestata contra bietelor formule de politete, are diferite forme de exprimare: de la onomatopee scrasnite printre dinti, pana la gestica minimala a unui biped fara corzi vocale. Si realizezi imediat, nu numai ca lipseste cu desavarsire o comunicare, pe acest taram al comportamentului civilizat, dar de multe ori te trezesti strapuns de priviri taioase, pline de repros. Este o crasa lipsa de inspiratie, atunci cand omu-ti intra in ograda, iar tu disperat bifezi trei, patru formule de salut, pe intervalul oficial-cordial... si inevitabil neprimind replica, ramai cu buza umflata si cu frustrarea-n priviri... pentru ca nu stii sa te opresti la timp. Impertinenta de a le deranja lumea interioara, atat de linistita in absenta protocolului, e pedepsita de urgenta cu ochi dati peste cap si usi trantite, la fapt de seara... Toate au o limita, chiar si bunele maniere!...

Dar peste toate, imi ramane pe dinauntru o dezolare profunda cand imi dau seama ca atitudinea ce mi se proiecteaza in fata ochilor, nu tine nici de momentul cu pricina, nici de locul in care ma aflu.. ci tine de vidul de educatie, imposibil de umplut, in lipsa vointei celor ce il duc in carca...

Jim Al-Khalili

Afara ploua.. Nu, nu incepem iar campania electorala.. Doar prezint starea vremii, conexata perfect cu lipsa de idei din mintea mea.

Inspiratia a fugit in universuri paralele cu mine, asa ca, va supun atentiei (stiu..uzez de un limbaj de "Actualitati", de pe vremea Impuscatului), revenind.. va supun atentiei un film, al carui erou principal, sper ca va fi infinit mai interesant decat sunt eu, la ora asta..

Prima parte a documentarului e aici ... pentru restul, va las hotararea de a continua sau nu vizionarea, pe celebrul "tub" al peliculelor virtuale.


P.S.: Multam fain lui Dan!.. the canadian boy ;)

Caveman

Cine urmareste sportul ala, in care 22 alearga dupa o minge, stie ca martea si miercurea avem de-a face cu un fenomen Sci-Fi.. Champions League. Ma gandeam sa-l caracterizez in fraza precedenta ca fiind de talie europeana, dar cred ca eroarea ar fi fost prea mare. Meciurile transmise din Canada pana in Japonia, cu imagini care ajung chiar si in iglurile Polului Nord, fac din Liga Campionilor o competitie mondiala. In toate audientele, se ia la tranta, fara vreo urma de rusine, chiar si cu World Cup, iar poporul privitorilor e in zilele noastre, mai numeros ca oricand.

Si vine seara meciului... iar tu te trezesti in fata televizorului, cuminte si dependent, asteptand ca luminile de poveste ale stadioanelor impecabile, sa-ti inunde retina. Ca-l admiri pe Cristiano Ronaldo cu cei 10 mii de cercei sau pe Inzaghi, tavalit in chinuri, dupa un contact cu fanionul de la coltul terenului.. ori ca tii cu o echipa anonima din Belarus, care face egal pe zapada, cu o coplesitoare Barcelona.. totul face parte dintr-o experienta de nepretuit.. vorba reclamei.

Totusi nu poti trece cu vederea, ca de acolo din fotoliu, tare-ai mai vrea ca acest spectacol sa capete si un sens. Ideal e nu doar sa fii mandru c-ai fost contemporan cu driblingurile lui Messi, ci sa ai si ocazia sa arunci bolul cu seminte, atunci cand ai tai, vecinii de plai carpato-danubiano-pontic, baga balonul in atze.. Sentimentele unui suporter inflacarat sunt unice in asftel de clipe si e bine sa fie traite macar o data la 2 sezoane.

Dar ce te faci, daca porti un tricou visiniu, cu trei litere pe piept, sustii o echipa de ardeleni naturalizati, iar antrenorul tau se crede inventatorul celebrului stil "catenaccio" ?... Stiu, aici multi dintre cititorii blogului, indiferenti la fiorul impregnat de sportul rege, vor avea o tentatie sporita de a inchide pagina.. Si totusi, trebuie sa ma credeti pe cuvant, ca subiectul de azi, nu are nici o legatura cu pasiunea microbistului autentic. Mai curand are legatura cu o patima mai veche a subsemnatului.. reactia lumii atunci cand i se aduce aminte despre noi..sau mai mult, atunci cand suntem primiti printre ei.

Aseara, la nervi, un antrenor roman (Sorin Cartu dupa numele sau faimos), a spart geamul unei banci de rezerve, in timpul meciului dintre CFR Cluj si FC Basel. Daca ar fi facut-o cu capul, probabil ca elvetienii apretati din tribune, macar s-ar fi amuzat, dar domnul cu pricina a ridicat golaneste piciorul la nivelul pieptului si nu s-a lasat pana cand bucata de pexiglas, nu s-a facut tandari. Imaginile au fost suprinse numaidecat de operator, iar ambientul sonor s-a rezumat la un singur cuvant: stupoare. Doar ultrasii galeriei locale, neimpresionati de omuletul din Neanderthal, au continuat sa cante cu sarg...

Insa, peste toate, cel mai impresionant frame, a fost cel in care Sorinaccio a fost surprins, in timp ce era certat de arbitrul de rezerva. In ochii exemplarului cu pricina, se citeau clar 2 trairi: constientizarea prostiei facute, combinata in cel mai sinistru mod, cu imposibilitatea de a se abtine de la astfel de gesturi. Mai vezi astfel de reactii la betivii care bat tot ce prind prin casa si-apoi isi cer iertare a doua zi.

Toata povestea nu poate avea de cat un singur deznodamant: prima pagina a gazetelor europene, umpluta cu un alt reprezentant al nostru, care a manjit tabloul romanesc, expus strainilor si pictat cu atata greutate de alte mii de conationali.

Si pentru a nu fi acuzat ca-mi contrazic propriile convingeri (vezi postarea a doua din blog), e necesar sa-l amintesc si pe Mircea Lucescu, antrenor roman remarcabil, ce si-a calificat echipa aseara, in premiera, in optimile UEFA Champions League.

Clash of the titans

La 3 noaptea, 99% dintre oamenii clasei muncitoare dorm dusi.. Pentru mine, de-o vreme incoace, ritmul nictemeral (ala de te face s-o tragi pe dreapta, cand apar stelele) s-a schimbat. Motivul e simplu : parcela din campul muncii, in care activam mai demult s-a modificat, odata cu ora de trezire, dimineata. Asa ca uneori, inainte sa inchin steagul, fac gresala de a zapp-a prin noianul de canale tv, care transmit cu daruire, tot felul de tampenii, la ore tarzii.

Ast'noapte, degetelul m-a indrumat catre atotputernicul canal TVR. Nu de alta, dar cica se dadea in reluare o emisiune in care era o avanpremiera a pieselor din preselectia nationala, pentru Eurovision 2011. Bine, a urmat un moment de zvarcoleala intrinseca, la aparitia amfitrioanei Marina Almasan.. Era cat pe ce sa incep sa cred ca exista monstrul nocturn din sifonier. Totusi am zis sa ma calmez si sa incerc sa parcurg, patruns de fior, creatiile marilor compozitori autohtoni. Pot sa va spun, ca baietii bagau doar cate 30 de secunde din fiecare piesa, dar si in conditiile astea am fost condamnat la un supliciu inimaginabil.

Prafuit e un cuvant elegant si prietenos, pentru a descrie aerul care umplea tot ambientul de acolo. Acum n-or fi nici astia, de prin topurile radiourilor comerciale, descendentii lui Freddie Mercury.. Dar ca sa-i vezi pe Laurentiu Cazan si restul ilustrilor anonimi, an de an, umpland un concurs local, ce da reprezentantul tarii pe o scena urmarita de milioane de telespectatori, e grozav de trist si de frustrant.

Sa ma mai leg si de decorurile din platou, pline de eternele stroboscoape cu iz de camin cultural satesc, sau de cei 2 asistenti balbaiti ai minunatei Marina, credeti-ma, mi-e aproape imposibil.
Gusturile nu se discuta, asta e clar, dar eu am adormit cu 2 impresii pregnante : una, mai aplicata, referitoare la ce vazusem si anume ca niciuna dintre cantarile alea nu mi-a transmis nimic si a doua, mai reflexiva, ca viitorul nu suna deloc bine..

Concluzia ramane una : degeaba ne-om chinui noi sa jucam stralucit in liga nationala, daca in momentul iesirii in lume, apelam la tot felul de exponate resapate, demne de cel mai insalubru laborator de la "Grigore Antipa".

P.S.: Cei care stau acasa in noaptea de Rev, vor fi serviti cu finala concursului national, mai sus amintit.. Asadar, cosmarul continua!...