Flacara

Se intampla in ultimii doi ani, dinaintea nasterii mele. Pe o pelicula zgariata se imprimau cadre, la umbra unui frig cinic.. asa se vede in imagini. Decorul, conceput natural si simplist, se omogeniza in doua cuvinte: stadioane pline. Timpurile erau potrivnice in esenta lor, iar regimul apasa fruntile oamenilor cu forta unui instrument de tortura medieval. Poporul se aseza cuminte in randuri si astepta sa inceapa reprezentatia. Nimeni nu-si putea imagina ca in tot acest climat sumbru si inghetat, pot exista fraternizari, insufletiri.. cu atat mai putin de sorginte culturala. Poezii se tot citisera in epoca, pe ascuns, in grupuri restranse.. dar concluzia fiziologica era una singura .. nu prea tineau de foame.

Insa atunci si acolo, tribunele inghetate ale arenelor triste, primeau benevol un amalgam de suflete amortite, in care un singur sentiment isi facea loc: speranta. Mainile aveau doua intrebuintari: ori adaposteau lumanari solidare cu interpretarile de pe scena, ori fluturau frenetic, un semn contestat frecvent si catalogat ca fiind nazist.. reprezentand litera L. Nu era nimic codificat sau ezoteric in gesturile lor.. era dorinta primordiala de libertate, lupta si lumina... asa cum de altfel se interpreta, in mod real, misterioasul si controversatul simbol.
Fragmentul, pe care tocmai l-ati citit, prezinta elemente extrase din lumea unui cenaclu, intens dezbatut, sub orice pretext, cu orice ocazie.

Ma includ, trebuie sa admit, intr-o generatie ce nu a cunoscut in mod direct acest fenomen.. Insa un soi de revolta aspra, m-a cuprins imediat dupa moartea lui Paunescu. Concretizarea gandurilor intr-un text a venit insa abia acum, dupa vizionarea filmului, despre care faceam vorbire in primele randuri. Mai presus de toate, nefiresc si enervant pare tonul in care este "omagiat" un om al cartii. Nici nu mai conteaza ca a dat sau nu nastere unei miscari culturale ("hippie" as indrazni eu), ce era catalogata ca fiind cea mai de seama din estul Europei in acel context straniu. Virulenta criticilor unor pigmei inecati in propria existenta stearsa si frustrati ireversibil pe inspiratia defunctului, da nastere insa, dorintei de exprimare, de dezvelire a unei realitati furate. Nu sunt adeptul unei laudatio patetice, plina de obedienta siropoasa. Trebuie totusi sa realizam ca prostirea natiei, ticluita tocmai de niste neghiobi ce tin mai mult degetul in nas decat pe stilou, este la fel de nociva, precum a fost cenzura comunista.

Caracterizat cu emfaza ca menestrelul de la curtea Odiosilor, Paunescu este calcat in picioare la putine clipe dupa moartea sa, fara sa se tina cont de logica batranei expresii romanesti: "Fa-te frate cu dracul, ca sa treci puntea". Nu sunt acceptate nici cele mai de necontestat dovezi, ce probeaza ca o persoana a incercat sa fisureze blocul de granit totalitar, mascand melodiile lui Bob Dylan, in cantecele pentru Seicaru, spre exemplu.. Sa aprinzi lumina in camera intunecoasa si umeda, numita sufletul romanului din epoca de aur, este azi un gest condamnabil fara drept de apel. Si ca o manifestare de izbanda totala, capitalistii savanti si moderni, dar cu radacini adanc infipte in aparatul de partid tovarasesc, se urca pe reduta culturala si proclama capitularea proscrisului.

In tot acest timp, pe malul celalalt al prapastiei trairilor, mii de oameni mai au inca nostalgia ca odata, au fost partasi la evadarea din inchisoarea ideologica, pe acordurile folk ale unei poezii interzise..

La final.. cateva versuri ale poetului Adrian Paunescu, adecvate subiectului abordat :

"Ne-am despartit în triburi si în secte,
în cluburi, în partide si în gasti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doresti succes? Învata sa urasti."

din poezia "Rugaciune pentru 1 Decembrie".